Mirko Badiale spunea „Fiecare copil ar trebui să poarte o etichetă pe care să scrie Fragil! Conține visuri!”
Care este rolul părinților aici? Să le fim alături în această călătorie pe care au început-o. Să-i ajutăm să își identifice puntele forte, să treacă peste propriile limitări, să-i încurajăm și să-i susținem în ceea ce le place, ce îi bucură și să sărbătorim cu ei fiecare pas făcut în direcțiile respective, indiferent cât de mic este acel pas.
Să renunțăm la a ne trăi viața prin proprii copii. Să nu uităm că fiecare are propria misiune, propriile visuri, propriile interese, și să nu uităm ... propriile caracteristici care ne definesc și care ne diferențiază unii de alții.
Să renunțăm la a-i transforma în propriul trofeu, forțându-i să facă acele lucruri care nouă ne-au plăcut, sau pe care noi nu am reușit să le realizăm.
Să ne eliberăm de anxietate și să le permitem să încerce lucruri noi, să-și aleagă propria cale, să-și ia viața în propriile mâini, chiar dacă asta presupune ca uneori să cadă, să simtă durerea, rușinea, eșecul. Nici pentru noi nu a fost ușor, dar am răzbit de fiecare dată. Puțini au fost cei care au avut o copilărie ușoară și fericită.
Majoritatea am simțit pe propria piele lipsurile, nevoile nesatisfăcute, neglijența și lista poate continua. Acum nu este cazul să ne uităm în spate și să căutăm vinovați. Ai noștri au dat mai departe, ceea ce au primit de la părinții lor.
În acest moment este necesar să înțelegem unde ne aflăm și cât de mult ne influențează aceste situații. Mai departe depinde doar de noi ce alegem să facem pentru noi și copiii noștri.
A fi părinte presupune iubire, acceptare, dăruire și susținere necondiționată, nu a face lucrurile în locul lui, a alege pentru el, a compara, a judeca, a cere, a avea pretenții.
Ne dorim copii independenți, empatici, realizați, încrezători în forțele proprii! Atunci să le dăm voie să simtă pe propria piele, să învețe din propriile experiențe, vorbindu-le totodată despre situațiile din viața noastră și modul în care noi am reușit să le facem față.
Indiferent cum au intrat în viața noastră, sunt o binecuvântare. Să înțelegem acest lucru!
Dacă am fi mai atenți, am observa că în fiecare vorbă, gest, atitudine a lor, ne oglindesc pe noi (părinții, bunicii lor). Ne-au preluat fricile, frustrările, lipsurile, traumele nespuse...și le duc mai departe tăcuți și neajutorați. Și nu putem judeca pe nimeni pentru asta: nici pe noi pentru că le-am transmis fără să vrem, nici pe ei pentru că le-au primit. Dacă am fi putut alege, lucrurile ar fi stat diferit. Din păcate nu este așa ușor pe cât ne-am dori.
Acum, indiferent cât de ușor sau greu ne este, trebuie să ne asumăm responsabilitatea. Noi suntem adulții în această ecuație. Prin urmare, să ne comportăm ca atare.
…și totuși! Cât de ușor să ne fie să-i înțelegem, când ei sunt parte din noi! … Iar înțelegerea și acceptarea față de noi înșine lipsesc. Așa-i că doare?
Comments